A spus-o ca și cum ar fi fost reală, nu falsă. M-a făcut să-mi vină să plâng din nou.
– Te iubesc, am spus.
«Logodnicul» doar a zâmbit și a spus că totul va fi bine. L-am crezut pentru că era Herman.
Puțin mai târziu, mi-au supt sângele, apoi m-au hrănit și au început să mă ducă la radiografii și să mă pună într-un inel atât de mare încât era zgomotos și înfricoșător. În mod ciudat, m-am simțit ca și cum aș fi devenit foarte mică. Am sperat că va trece, chiar dacă nu voiam să treacă. Tata a adus un colier special, mi l-a pus la gât și mi-a spus să nu-l dau jos, altfel va fi foarte grav. Am decis să fiu ascultătoare. Așa că i-am spus tatei că sunt ascultătoare, chiar dacă acum nu puteam să dau din cap. Dar era mai ușor să respir, chiar și atunci când îmi scoteau masca pentru a mă hrăni. Herman m-a hrănit pentru că eram pisicuța lui, a spus-o chiar el. Era atât de cald să fii al altcuiva…
După aceea am plecat acasă. Herman a spus că acum vom dormi împreună pentru că suntem mire și mireasă, dar am înțeles de ce. Dacă îngrijitorii loveau tare, puteau să apară coșmaruri noaptea, iar să te trezești în spital în fiecare zi ar fi fost rău pentru oricine. Și nu voiam ca mama și tata să se plictisească… Și nu voiam ca Herman să se plictisească… Pentru că probabil nu m-aș fi descurcat fără el. Trecuse atât de puțin timp și deja îmi devenise mai drag decât orice altceva. De ce e așa? Nu știam…
– Ei bine, pisicuțo, lasă-mă să te ajut.
Logodnicul meu probabil că nu se mai prefăcea, dar aș fi crezut pur și simplu pentru că trebuie să crezi în ceva – este foarte afectuos, iar eu nu sunt timidă în preajma lui, nu am de ce să fiu timidă.
– Ești minunat, i-am spus, iar el m-a sărutat pe burtică pentru că Herman îmi punea scutecul. Eram în drum spre casă. Nu ești deloc scârbit?